În fiecare clipă a vieții noastre, Dumnezeu ne cheamă la lumină, la nădejde și la învierea sufletului.
Prin cuvântul și rugăciunea sa, Vladica +Ioan Ciubotaru, Întâiul Episcop Ortodox al Rromilor pentru Italia și Europa Occidentală ne îndeamnă să privim moartea nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o trecere spre adevărata viață — cea în Hristos.
Vă invităm să urmăriți acest cuvânt duhovnicesc și să vă uniți în rugăciune pentru pace, iertare și speranță.
Fie ca atingerea lui Hristos să învie în fiecare dintre noi dorul de bine, de iubire și de lumină veșnică.
Întâlnirea Vieții cu Moartea”
📖 „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”
(Evanghelia după Ioan 11, 25)
Când ziua se pleacă încet spre seară, iar soarele se odihnește peste coama dealurilor,
omul simte nevoia să tacă și să se gândească la rostul vieții sale.
Totul pare să se liniștească, dar în taina acestei liniști se ascunde o chemare:
chemarea spre lumină, spre speranță, spre nădejdea în Dumnezeu.
Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain ne vorbește despre această clipă a trezirii:
despre întâlnirea vieții cu moartea, a durerii omenești cu dragostea dumnezeiască.
Pe o poartă a cetății ieșea jalea — o mamă văduvă își ducea singurul fiu la groapă.
Pe cealaltă poartă intra Hristos — Izvorul Vieții, însoțit de mulțime.
Două drumuri se întâlnesc: unul spre moarte, altul spre viață.
Și în clipa în care Dumnezeul vieții atinge durerea omului, moartea fuge rușinată.
„Nu plânge!”, îi spune Domnul, iar apoi:
„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
Și mortul s-a ridicat și a început să vorbească.
Așa se naște minunea, acolo unde credința se unește cu lacrima,
iar nădejdea se ridică din praf și se așază la masa vieții.
Câteodată și noi mergem, fără să știm, spre propriul nostru mormânt sufletesc.
Purtăm poveri, amintiri, păcate, singurătate, teamă.
Dar în tăcerea serii, Hristos trece pe lângă poarta inimii noastre.
El nu o forțează, nu ne ceartă — ci Se apropie, privește cu iubire,
și atinge ceea ce este mort în noi.
El așteaptă să-L chemăm, cu o rugăciune simplă, sinceră, chiar și dintr-o inimă frântă.
Căci Dumnezeu nu disprețuiește nici lacrima, nici suspinul, nici începutul timid spre bine.
Atunci începe învierea lăuntrică:
nu cea a trupului, ci a sufletului care reînvață să creadă, să ierte, să spere.
Atingerea Lui aduce dorința de a face bine, de a trăi curat, de a ajuta,
de a lăsa în urmă urme de lumină, nu de umbră.
Căci orice bine făcut — chiar și o mângâiere, un zâmbet, un ajutor dat cu inimă —
devine sămânța unei învieri viitoare.
Binele făcut nu moare, el se ridică odată cu sufletul.
O faptă bună, chiar mică, devine rugăciune în cer.
Credința nu se măsoară prin vorbe, ci prin dragostea care lucrează în taină.
Apusul este icoana timpului care se pleacă în mâinile lui Dumnezeu.
Fiecare zi care trece ne amintește că viața e dar, și clipa e sfântă.
Soarele apune, dar lumina nu moare; ea se revarsă dincolo de zare.
Tot așa, credința adevărată nu se stinge odată cu încercările,
ci arde tainic în inimă, ca o candelă a speranței.
Așa e și omul credincios: chiar dacă trupul se stinge, lumina sufletului merge mai departe,
purtată de rugăciunile celor care l-au iubit și de mila lui Dumnezeu.
Să ne fie dor, dar nu teamă.
Să avem lacrimi, dar și nădejde.
Să obosim, dar să nu încetăm să facem bine.
Căci tot binele făcut se va întoarce înapoi,
ca o rază de soare în amurg.
„Murim… ca mâine” – Magda Isanos
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…
Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece—
noi singuri n-o să fim a doua oara.
Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate
si celalalt — si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.
Magda Isanos, plecată prea devreme, a simțit taina trecerii și a speranței.
Prin versurile ei, ne amintește că moartea nu e sfârșit,
ci o ușă care se deschide spre lumina neapusă a lui Dumnezeu.
Când se lasă seara și lumina se îmbracă în rugăciune,
să ne aducem aminte că fiecare apus e o chemare la credință, speranță și iubire.
Să nu lăsăm sufletul să adoarmă în nepăsare.
Să-L chemăm pe Hristos în cetatea inimii noastre — și El ne va spune din nou:
„Nu plânge… Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
Căci acolo unde vine Hristos, moartea nu mai are putere.
Acolo unde El atinge, totul învie.
Și chiar dacă murim… ca mâine,
în El vom trăi în veci.
De aceea, să nu ne temem de trecerea timpului, ci de rătăcirea sufletului.
Să trăim frumos, să facem bine, să iertăm și să iubim — pentru că doar iubirea rămâne.
Toate trec, dar binele, credința și nădejdea ne urmează dincolo de mormânt.
Doamne al vieții și al luminii,
primește apusul acestei zile ca pe o jertfă de mulțumire.
Iartă greșelile noastre, luminează pașii noștri,
dă-ne pace, răbdare și credință.
Fă ca fiecare apus să ne apropie mai mult de Tine
și ca fiecare răsărit să ne găsească mai buni,
mai curați și mai împăcați cu viața.
Odihnește-i, Doamne, pe cei adormiți în nădejdea Învierii,
și învață-ne să prețuim fiecare clipă,
căci toate sunt darul iubirii Tale fără margini.
Amin.
