Iubiți frați și surori întru Iisus Hristos Domnul,
Cu smerenie și cutremur, dar și cu nespusă bucurie duhovnicească, mă adresez vouă, celor ce sunteți fii ai Bisericii și frați ai mei în Domnul, pentru a vă împărtăși câteva gânduri din adâncul inimii, la puțină vreme după ce, prin mila lui Dumnezeu, am săvârșit sfințirea Sfântului Altar al noii mănăstiri, în ziua de 29 iunie 2025 – o zi care rămâne în veșnicie, ca un stâlp de lumină în istoria noastră romă și ortodoxă.
Această biserică nu este o biruință a cuiva, nu este o revendicare lumească și nu este rodul ambiției omenești. Este, mai întâi de toate, o lacrimă devenită altar, o durere transformată în rugăciune și o tăcere sfâșiată de glasul conștiinței.
Am ridicat acest Altar nu în numele unei idei, ci în numele dragostei – al dragostei pentru frații noștri romi care au suferit, care au fost vânduți, persecutați, înlănțuiți și uitați de lume, dar nu de Dumnezeu. Acei oameni simpli, ai nimănui, care au murit fără mângâiere, fără cruce la căpătâi, fără lumânare, fără spovedanie, fără Sfântă Împărtășanie – astăzi sunt pomeniți cu cinste și cu lacrimă sfântă, la acest Sfânt Altar.
Fraților,
Acest loc sfânt nu este altceva decât o chemare la pocăință și la întoarcere, o mână întinsă celor care s-au rătăcit, dar care încă mai caută calea spre lumină. Nu căutăm vinovați, nu judecăm trecutul cu mânie, ci îl înfățișăm Domnului Iisus Hristos, ca El să-l vindece cu mila Sa.
A fost vremea tăcerii, acum este vremea mărturisirii.
A fost vremea uitării, acum este vremea pomenirii.
A fost vremea nepăsării, acum este vremea conștiinței vii.
Spun cu inima strânsă, dar plină de nădejde:
Romii sunt fii ai acestui pământ, dar mai ales sunt fii ai Botezului. Sunt chipuri ale lui Dumnezeu, chiar dacă istoria i-a zdrobit, chiar dacă lumea i-a ocolit, chiar dacă, uneori, și Biserica a fost prea tăcută, prea departe, prea absentă. Dar Domnul Iisus Hristos nu i-a părăsit niciodată.
Prin această sfințire, Biserica nu se justifică, ci se pocăiește. Nu acuză, ci se roagă. Nu revendică, ci se smerește.
Ne-am rugat și ne rugăm ca acest loc să fie pentru toți cei plecați în uitare un adăpost al rugăciunii, o poartă spre iertare, un stâlp de lumină în bezna unei istorii nedrepte. Iar pentru cei vii, să fie o chemare la viață curată, la întoarcere, la împăcare cu Dumnezeu și cu frații lor.
Iubiții mei,
Nu ridicăm eroi, nu ridicăm statui, ci ridicăm crucea memoriei pentru cei care au fost striviți de nepăsare. Ne închinăm nu cu mândrie, ci cu lacrimă.
Spunem nu cu glas tare, ci cu suspin:
— Să nu mai fie tăcere peste suferință!
— Să nu mai fie uitare peste morminte nespuse!
— Să nu mai fie indiferență acolo unde Dumnezeu ne cheamă la iubire și la dreptate!
Iar această Mănăstire – Maica Domnului Împărăteasa Pantanasa, Vindecătoarea de cancer și depresii – devine de astăzi înainte o casă a împăcării, un leagăn al rugăciunii și o cetate a milostivirii. Aici vor fi pomeniți toți cei care nu au fost pomeniți. Aici se va auzi numele celor uitați. Aici, în sfârșit, se va spune: „Iartă-i, Doamne, pe robii Tăi și odihnește-i în pacea Ta cea veșnică!”
Dragii mei, Nu facem politică. Nu facem istorie. Facem rugăciune. În fața lui Dumnezeu, nu suntem nici neam, nici clasă, nici număr – suntem suflete. Și fiecare suflet contează.
Așa cum a spus Domnul Iisus Hristos:
„Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga.” (Luca 19,40)
Iată, noi am tăcut destul. Acum, prin acest altar, pietrele vorbesc. Cu dragoste părintească și inimă înmuiată de har, vă îmbrățișez pe toți în rugăciune și vă chem să ne rugăm împreună:
— Pentru cei morți în lanțuri,
— Pentru cei luați cu forța din brațele părinților lor,
— Pentru cei care nu au avut parte de mormânt, de preot, de rugăciune.
— Pentru iertare.
— Pentru luminare.
— Pentru mântuire.
† Dumnezeu să-i odihnească în pace, iar pe noi să ne întoarcă din uitare și să ne dea inimă vie, ca să nu mai trăim în minciuna nepăsării. Cu lacrimă, cu speranță și cu credință,
† Vladica +Ioan Ciubotaru,
Întâiul Episcop Ortodox al Rromilor pentru Italia și Europa Occidentală
